De mână cu îngerii!

Nasterea iernii...
 (venirea pe lume)



     Sub cerul senin de august ,  undeva intr-o curte de oameni gospodari, pe meleagurile Oltului, lacrimile Torinei se preligeau pe obrajii tineri si luminoşi în albia cu spuma albă, strălucitoare ca zăpada neîntinată si miros de curat.
Gândurile îi colindau prin cotloane numai de ea stiute si simţite. Erau gânduri întunecate şi grele, pline de păcat. Era însărcinată iar, la nici două luni după o altă întrerupere. Nu avea casa ei, stătea la socri, iar viitorul întrezărit îşi arăta norii, încă,  deasupra vieţii de familie.
Simţea cum i se topea firul de lumină al celei de a doua candelă caldă din sufletul acum trezit, de mama datătoare de viaţă. Nu-şi dorea s-o stingă, dar, printre lacrimi simţi apropierea cuiva.
 -   Ce faci Torină, de ce plângi?
 -    Ei, naşă, plâng, căci simt amar de păcat pe suflet.
 -    Te-a supărat  Mitică? Nu-ţi face griji, aşa e la început de drum... Ce păcat? , toţi facem păcate, dar, Dumnezeu e bun şi ne iartă pt ca ne iubeste.
 -    Naşă, iar trebuie sa renunţ la sarcină şi nu-s nici două luni, de când, l-am îngropat pe primul, colo' în grădină......şi începu să plângă cu şuvoaie de lacrimi amare şi grele.
 -    Torină, nu-l da şi pe ăsta afară, fă-l, că-l luăm noi. Tu şti că am vrut un băiat de la Leagăn, dar nu a fost să fie al nostru.
 -   Nu pot naşă,că d-ta vrei fată şi naşul vrea băiat.Nu ştiu ce să fac,dar tare mă doare sufletul....şi continuă să plângă în tacere....
Cea care îi vorbise era sora lui Mitică, soţul Torinei  şi naşa lor de cununie, venită cu soţul în concediul de vară. Cătălina, pentru că aşa o chema, dar toţi o strigau Titina, era o femeie sensibilă, plină de compasiune şi iubire pentru toţi cei apropiaţi. Avea o mare şi profundă speranţă, să înfieze un copil, soţul neputând, în destui ani de căsnicie să-i ofere această împlinire supremă. Amândoi îşi doreau acest lucru, simţind cum viaţa împreună păstrează un loc pustiu în locul  unui chip de copil, ce are rolul de a desăvârşi o căsnicie.
  În curtea casei, după ce Torina îşi termină spalatul şi întinsul rufelor pe culme, se aşternu o linişte de amiază senină, străpunsă din când în când de ciripitul leneş al pasărilor înviorate, de adierea unui vânt aducător de seară.
 Casa era învelită în viţa de vie,cu aleasă coroană de ciorchini aurii si se ridica mândră peste beciul răcoros şi plin de belsugul roadelor culese deja, cu încă două camere albe, cu miros de levănţică şi parcă de fân proaspăt cosit.
Era ceasul de taină al odihnei de amiaz, când toţi îşi găseau tihna într-un răgaz de somn sănătos cu gândurile, despre muncă sau griji, lasa-te în voia lui Dumnezeu şi a îngerilor săi. Acesta era un obicei din străbuni  şi oamenii îl respectau cu sfinţenie pentru că simţeau cum pacea şi sporul sunt daruri venite din cer. Era um tărâm ce mustea de legendă şi credinţă, dar oamenii erau paşnici, gospodari, plini de isteţime şi umor. Ei găseau veselia cuvântului ca pe o formă firească de comunicare, plină de înţelesuri, fie în momente de grea cumpănă, fie în clipe de bucurie devenind astfel o atitudine înţeleaptă în faţa vieţii de zi cu zi.
 Vântul începu să însufleţească parcă, crengile batrânului păr din poartă, dând astfel semnal de trezire, atât animalelor dormitânde în grajduri, cât si celor din casă, ce-şi împletiseră vise sau gânduri cu pacea dăruită de îngeri din prânz în amiaz.
   Torina, după plânsul cascadă şi după discuţia cu Titina, avu un vis ce îi aduse gând fără păcat si suflet curat la trezire.
Se făcea, că era la fereastră, în tinda de lemn auriu si privea în odaia scăldată de lumină.
Acolo, înăuntru, recunoştea paturile, masa şi lampa cu gaz agăţată-n peretele văruit, alături de soba cu lemne şi plită cu ochiuri vechi de fontă şi simţea că-i tresaltă inima de fericire privind la ghemul de carne cât o palmă, cu ochii vioi şi negrii ca tăciunele, înfăşată curat, zâmbind nefiresc de angelic celor trei fete cu veşminte albe din pene de îngeri.
 Privea uimită de fericire şi iubire la pruncul ce ştia că-i feţiţă, dar, simţea că nu-i a ei şi că doar, era martora unui moment divin în care nu putea interveni. Era legată în străfundul sufletului de feţiţă, vibrând  de fericire că-i sănătoasă şi vie, dar totodată, un aprig  spin îi provoca o durere de nestăpânit,anume că nu-i mai aparţine.
 Deodată, în cameră, se făcu o lumină blândă de candelă sfântă ce îi descoperii  pe fetiţă în braţele Titinei ce o legăna duios pe o muzică feerică cântată de vocile celor trei îngeri învăluiţi în umbre, dar atotstăpânitori în destin.
 - Torină, noi plecăm cu mămica în vale la grădină, să aducem ceva costree pentru iarnă. Pregateşte tu focul pentru masa de seară. Facem o mamăligă cu tocăniţă din crăiţele găsite dimineaţă pe deal.
 - Bine naşă, duceţi-vă liniştiţi, eu rămân să-l aştept pe Mitică şi să fac focul.
  Torina auzii cum se îndepărtau paşii şi slăbeau glasurile celor plecaţi. S-a lăsat liniştea singurătăţii.
  În acel moment şi-a amintit visul amiezii şi a ştiut că va naşte o fată ce va fii a Titinei şi va fii ocrotită de îngeri.
  Seara, în jurul mesei rotunde şi joase, pe scaune mici ce adună şi ţin laolaltă sufletele mesenilor mângâiate de blânda lumină a lâmpii cu gaz, Torina anunţă că lasă pruncul să trăiască şi-l promise naşilor de cununie, Titina şi Ion. Nu povestii nimănui, visul cu îngeri ci, doar, spuse hotărât ca va fii fată.
  Toţi cei de faţă, Mitică, naşii şi bătrânii părinţi, au ascultat în tăcere, simţind cum se hotărăşte  destinul  fetiţei ce va venii, dar care îşi făcea simţită prezenţa de-acum printre ei.
  Au urmat zile si nopti, cu gânduri şi nevoi fireşti pentru Torina, dar, lunile treceau şi ajunsă  în Iarnă , pe cănd se întorcea din terenul făcut pe la lăuzele din satele vecine, alunecând pe gheaţa lucioasă înroşită de asfinţit, simţii în căzătură că-i aproape clipa cănd feţiţa purtată în pântec se grăbeşte să vină pe lume.
 Cu greu şi-n dureri nebănuite pentru şase luni cât avea sarcina, Torina se luptă cu nămeţii până în pragul casei socrilor.
O noapte de strigăt şi chin, a fost preţul plătit pentru împlinirea visului din vară.
La răsărit şi în cântat vioi de cocoşi, se născu feţiţa grăbită să vină pe lume.
Era mică, cât o lingură de lemn, cu pielea înroşită de plâns în lupta pentru viaţă şi părea nefiresc de vioaie şi hotărătă să trăiască.
 Pentru bunici şi părinţi era greu de crezut că va trăii, dar Rodica, le dovedi că se înşeală şi că naşterea ei este doar începutul drumului în viaţă, plin de hotărâre  în tot ce avea scris de îngerii ce o vor ocroti mereu.